82. Peisaj la Cassis

Considerat unul dintre principalii pictori ce au promovat o manieră impresionistă, Lucian Grigorescu ni se dezvăluie chiar și la mai bine de jumătate de secol de la dispariția sa drept unic în tabloul modernismului românesc. Parcursul unui artist clădit pe “stihiile” maestrului omonim, așa cum se prezenta dobrogeanul la terminarea studiilor, nu a putut ocoli anii de până la deplina maturitate trăți în maniera tipică a vremurilor, în sărăcie, itinerare educative sau apropierea unor stiluri vest-europene. Elev al lui Steriadi, de la care preia plein-air-ul, adept al constructivismului, dar și al manierei compoziționale cezanniene, atras de sobrietatea lui Derain, Grigorescu a trăit cu adevărat lecția europeană pentru a ajunge în mai puțin de un deceniu la un stil inconfundabil, atât de lesne de pus în context, în special pe plan valoric și estetic. Chiar dacă încă suscită discuții asupra încadrării exacte a genului pictural pe care l-a promovat, Lucian Grigorescu a făurit în jurul artei sale aura unui meșteșug în primul rând onest, dar nu mai puțin important valoros și de nestăvilit temporal. Maniera impresionistă, interpretată subiectiv tocmai de critica ce își dorea o artă afiliată la spiritul european, va deveni în perioada interbelică subiectul unor interogații multiple, mai mult sau mai puțin valabile, în funcție de context sau de artistul vizat. Dacă ar fi să apreciem drept obiective criticile aduse lui Isachie Popescu, sau poate și mai important, artei lui Ștefan Popescu, reprezentanți de vârf ai unui impresionism pur românesc, asumat, atunci putem înțelege de ce pictura lui Grigorescu își mută punctele valorice în post-impresionism. Cadrul estetic era deja fixat, chiar prin comparații de manieră și tendință compozițională cu Jean Al. Steriadi, poate și cu arta lui Dărăscu, doi precursori care ajungeau în epocă la maniere la fel de puternic individualizate. Grigorescu completează acest triptic în mod natural, mai ales prin dezvoltarea unui vocabular plastic inedit, factor decisiv și în cazul celor doi mai sus menționați. În același timp nu putem ignora elementele constitutive ale impresionismului, care se regăsesc fără cusur în maniera, desigur, personalizată a lui Lucian Grigorescu. Chiar la mai bine de 50 de ani de la apariția genului în Franța, elementele esențiale au trăit și s-au multiplicat în epocile ulterioare, tocmai prin inovația și suflul nou pe care îl propovăduia față de academismul tipic școlilor de artă europene, indiferent de timpul în care acestea se consumau. Redarea sugestivă a luminii și dispariția logică a conturului, libertatea formei și importanța ei în complexul senzorial, îmbrăcate sub haina ductului impresiei, au însemnat la fel de mult și pentru Monet și pentru Lucian Grigorescu, desigur, interpretate prin limbajele de expresie proprii. Așadar, rămane încă în balanță maniera dezvoltată de pictorul nostru, iar încadrarea opereisale ar trebui să fie mereu în concordanță cu ceea ce însemna pentru artist, iar mai apoi o relaționare la cadrul general, fie el și obiectiv. În ceea ce privește opera de față, dincolo de prima impresie, ce se instalează fără excepție în sufletul privitorului, pânza trezește o familiaritate curioasă. Creată cam în perioada în care Grigorescu avea activitatea cea mai pronunțată la Balcic, în deceniul al patrulea, sudul Franței vine să completeze un tablou inedit al peisajelor marine. Relația dintre cele două zone preferate de pictorul nostru, Balcicul zenital și pitorescul orășel din preajma Marsiliei, Cassis, reprezintă însă și sursa principală a imaginarului plastic, tradusă în viziunea atât de personală a lui Grigorescu. Diferența dintre cele două motive rămâne însă foarte importantă. În timp ce Balcicul anilor ’30 este evident pictat la maturitate, Cassis-ul a fost surprins încă din perioada de acumulări, încă din 1925, când tânărul Grigorescu își concepea teza despre influența lui Cezanne asupra artei moderne. Pânza prezentată aici își găsește ancore temporale în maniera mijlocului de deceniu patru al secolului trecut, perioadă în care Grigorescu se desprindea definitiv de exigența compozițională a construcției formei în favoarea unei dezlănțuiri senzoriale, traduse în culoare și pensulație. De unde structura reprezenta totul în deceniul trei, Grigorescu trecea la o nouă analiză de compunere, dar de această dată îi prefera valența antagonică, prin fărâmițarea luminii și descompunerea paletei cromatice. Peisajul nostru nu își pierde din monumentalitatea perspectivală, nici nu este scos din context, ci este făurit exclusiv prin tușa de culoare și tratarea paletei drept punct de start al formei. Cadrul surprins este simplificat, împărțit în două registre, naturale de altfel, iar calitatea estetică este rezolvată eminamente prin pictare și nu prin desenare. Tonurile preferate aici de Lucian Grigorescu sunt cele cu care se obișnuise atunci când picta Cassis-ul, albastrul marin sau oranjul cu valențe slab teroase fiind preponderente în acea perioadă. (I.P.)

Literatura

OPREA, Petre, “Lucian Grigorescu”, Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1967 CÂRNECI, Magda, “Lucian Grigorescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989

Dimenzije

width 81 cm

Opis

ulei pe pânză, semnat dreapta jos, cu brun, L. Grigorescu

Informacije o istraživanju

Opera a participat la Expoziția “Lucian Grigorescu”, Muzeul de Artă al R.S.R., București 1967, și este reprodusă în catalogul prefațat de Petre Oprea, la pag. 53, sub titlul “Peisaj marin”, la cat. 12, colecția M. Constantinescu. Pe verso etichetă de participare la Expoziția “L. Grigorescu”, Muzeul de Artă al R.S.R, București 1967

DODATNE INFORMACIJE

Za pojašnjenja u vezi s postupkom licitiranja, troškovima kupnje, uvjetima jamstva, plaćanja i preuzimanja osvojenog lota preporučujemo da pažljivo pročitate/ponovno pročitate Pravilnik o licitiranju.

Za dodatne informacije o lotu i aukciji kontaktirajte Odjel umjetničkih savjetnika.