61. Barbu Lăutaru


Anul 1899 marchează momentul începutului studiilor în pictură, la Academia Regală de Artă din München, unde îi are ca profesori pe Anton Azbe, Nikolaos Gyzis, Karl Marr şi Johann Herterich. Continuă să studieze la Paris, în cadrul Academiei Ranson, academismul profesorilor berlinezi aflându-se în disonanţă cu spiritul său spontan. Între timp colaborează cu publicaţiile umoristice „Les témoin” şi „Le lire”, el începându-şi activitatea de caricaturist şi desenator încă din München, cu desenele satirice publicate în „Jugend” şi „Simplizissium”. În ţară are colaborări cu „Adevărul”, „Belgia Orientului”, „Furnica”, cu revistele „Flacăra” şi „Facla”, contribuind cu ilustraţii şi desene de observaţie socială. În grafică, ajunge de timpuriu la maturitatea artistică, fiind considerat de Oscar Han, Nicolae Tonitza sau George Oprescu drept unul dintre cei mai buni desenatori români. A devenit cunoscut prin desenele satirice apărute în publicaţiile de atitudine progresistă ale vremii, Iser angajându-se să denunţe inegalităţile sociale şi să ia partea celor neîndreptăţiţi. La fel ca şi alţi artişti ai vremii, nu putea concepe arta despărţită de sfera socială, adoptând o poziţie critică faţă de sfera politică şi manifestând compasiune pentru oamenii oprimaţi, ale căror caractere le sonda amănunţit în desenele sale. Atenţia sa s-a îndreptat întotdeauna către figura umană şi mai ales asupra femeii, portretele sale ajungând o pătrundere psihologică remarcată de criticii vremii. A realizat o lungă serie de desene având ca subiect muncitori sau ţărani, pe care îi înfăţişa monumentali şi demni, conştienţi de condiţia lor şi autonomi, reprezentaţi în posturi fireşti. Evenimentele din 1913 şi înrolarea sa în armată îi dau ocazia să străbată Dobrogea, în exotismul căreia descoperă un izvor de inspiraţie, de la care îşi va revendica o mare parte din opera sa picturală. Nu numai peisajele i-au stimulat imaginaţia, ci mai ales oamenii şi viaţa lor plină de culoare, pe care Iser le-a transpus într-o tematică prolifică. Stilul său din perioada de trecere la pictura în ulei s-a format în atmosfera orientală a satului dobrogean, resimţită ca fiind compatibilă cu temperamentul său. Iser mărturisea câteva decenii mai târziu: „Toate motivele mele orientale îşi trag fiinţa din Dobrogea şi din amintirea anilor petrecuţi pe solul ei. Orientul sărac pe care îl pictez de 30 de ani cred că îmi aparţine absolut. E o atmosferă pe care îmi place să o evoc şi în care mă regăsesc.” În 1916, deschide la Ateneu prima lui expoziţie importantă, cu o serie de lucrări realizate sub imperiul puternicelor impresii lăsate de peisajul dobrogean, un element de noutate în pictura românească. A fost unul dintre primii care au descoperit Balcicul, în 1913, odată şi totodată separat de Alexandru Satmary, Gheorghe Petraşcu, Ion Theodorescu-Sion şi Ipolit Strâmbu, pictându-i aspecte pe care alţii le ocoleau, în căutarea colţurilor pitoreşti, care degajau o frumuseţe estivală. Iser s-a oprit mai ales asupra locurilor sălbatice, aride, care ofereau subiecte comune şi pe care le înfăţişa, construite riguros, în planuri largi şi culori sobre. Pământul uscat, ars de soare, dedesubtul unui cer înalt, este cel pe care îl înfăţişează monumental în peisajele sale, în relaţie cu colibele umile ale oamenilor, încercând să redea prin aceste imagini legătura care există acolo între oameni şi natura din preajma lor. Personajele apar proiectate pe un fundal ce descrie traiul lor arhaic şi auster, pe care Iser îl pictează cu economie de mijloace, în imagini străbătute de o undă de regret şi compasiune. Îndatorat ţinutului dobrogean pentru formarea sa artistică şi în special pentru articularea viziunii sale picturale, l-a vizitat în fiecare an, până în 1939. Peisajul uman a fost cel care l-a preocupat în mod deosebit, cu notele sale exotice date de trăsăturile orientale de pe chipurile turcilor şi tătarilor, de culorile veşmintelor neobişnuite pe care le purtau, de viaţa lor ce se desfăşura într-un alt ritm. „Peisajul şi omul acestui ţinut mă pătrund carnal, visceral, impregnându-mă cu toate trăirile lui vaste”, mărturisea Iser. În lucrările sale apare o nouă tipologie, aceea a femeii cu ochi migdalaţi şi trăsături aspre, bărbaţii cu chipuri uscăţive şi firi meditative, întâlniţi în cafenele, oamenii umili ai satelor, pe care i-a studiat îndelung. Lumea satului dobrogean nu apare deloc idilizată în pictura lui Iser, ci mai degrabă dramatizată, marcată de suferinţe îndelungate. Tendinţa către ilustrarea vieţii oropsite a ţăranilor era de altfel explicabilă în cazul artiştilor a căror operă era implicată social, precum Ressu sau Tonitza, într-o perioadă în care societatea românească era zguduită de răscoalele ţărăneşti şi cruzimea cu care fuseseră înnăbuşite. Devenise o datorie pentru artişti să redea adevărul despre sărăcia în care trăiau oamenii în sate, despre starea subumană în care fuseseră aduşi în urma unei lungi serii de nedreptăţi şi să descrie efectele pe care aceste condiţii le aveau asupra individului. Uneori, intenţia de a sensibiliza privitorul la drama ţărănimii exploatate, ducea la aprofundarea mai ales a aspectelor dezolante ale vieţii lor, ori erau alese cu predilecţie expresii şi atitudini ce făceau referire la problemele traiului. Nici Balcicul sau celelalte localităţi însorite ale Dobrogei nu puteau fi percepute altfel decât prin prisma oamenilor ce trăiau acolo şi a nefericirii pe care o vedeau abătută asupra lor. Şi ar fi fost probabil imposibil pentru un artist cu sensibilitatea lui Iser să creeze nepăsător la starea de fapt a lucrurilor, cu adevărat critică în acea perioadă. Totuşi, mai mult decât de sublinierea acestor circumstanţe nefaste care apăsau asupra ţăranilor, Iser era preocupat să arate atitudinea acestora, în special a celor din zona Dobrogei, în faţa destinului lor. În ilustrarea acestui aspect intervenea puterea sa de pătrundere psihologică, fina analiză a stărilor şi reacţiilor oamenilor, precum şi dedicarea şi empatia cu care îi asculta. A sesizat astfel o altă reacţie faţă de soarta împovărătoare, la populaţia turcă şi tătară, născută din morala religiei islamice şi tradiţiile în spiritul cărora se desfăşura întreaga lor existenţă. Aici, revolta era înlocuită de o înţeleaptă poziţie faţă de încercările vieţii, de acceptarea lor ca fatalităţi, care înţelese în felul potrivit, pot participa la îmbogăţirea spiritului. La o privire mai puţin profundă, era aparentă pasivitatea lor, interpretată ca resemnare, dar pentru cei care erau determinaţi să cunoască trăirea lor lăuntrică, aceasta devenea semnul unei profunde meditaţii asupra sensului suferinţelor umane. Portretele de odalisce, tătăroaice, bărbaţi şi bătrâni sunt realizate într-un colorit rece, dramatic, într-o manieră uşor geometrizată, accentuând expresiile lor aspre. Chipurile lor reflexive sunt subiecte de cugetare pentru privitori, atitudinile statice, uneori hieratice în care sunt ilustraţi fiind determinate de preocuparea pentru redarea permanenţei, a ceea ce este tipic felului lor de viaţă. Se opreşte şi asupra costumului, care conţine multe date referitoare la personajele sale, de la locul din care provin, cultură şi statut social, la situarea portretului într-un anumit moment al vieţii lor. Şalvarii femeilor le permiteau aşezarea în poziţii mai relaxate decât cele tipice, de portret, conferind imaginii mai multă naturaleţe. Veşmintele erau subiecte tot atât de studiate ca și celelalte elemente ale compoziţiei şi executate cu atenţie asupra caracteristicilor materialelor, de multe ori speculând calităţile lor tactile. Contactul cu o cultură de origine orientală era fascinant pentru artiştii acelei perioade şi fusese descoperit ca o revelaţie, odată cu cuprinderea Cadrilaterului între graniţele române, prin tratatul din 1913. În acea perioadă, deschiderea intelectualilor era îndeosebi către cultura occidentală, prin tradiţia studiilor universitare în ţările Europei de vest, instaurate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe când relaţiile cu ţările Orientului Apropiat erau încă sub imperiul îndelungatei perioade de conflicte cu Imperiul Otoman. După război, a devenit în sfârşit posibilă sondarea acestei civilizaţii, prin întâlnirea cu populaţia stabilită în zona Capului Caliacra şi a Coastei de Argint. O dată cu artiştii ce au transformat Balcicul într-un atelier şi cu imaginile lor, reprezentând peisaje şi oameni de-ai locului, zona denumită „Dobrogea nouă” a devenit cunoscută şi în Bucureşti, continuând să atragă artişti în căutare de locuri exotice. Expoziţia deschisă în 1920, la sala Mozart, intitulată „Bosforul – Cornul de Aur – Curtea de Argeş”, încheie, după cum consideră unii cercetători, o primă etapă a creaţiei sale artistice. Pleacă apoi la Paris, unde rămâne, cu unele întreruperi, până în 1934. În această perioadă, a fost influenţat de tendinţele artei franceze, pe care le-a încorporat stilului său, dar şi de întâlnirea cu Spania, care a marcat viziunea sa, în ciuda timpului scurt petrecut acolo. Modelul prin excelenţă l-a regăsit în personalitatea artistică a lui Cézanne, dar a găsit fertile şi unele sugestii expresioniste şi elemente cubiste. După întoarcerea sa definitivă în ţară, Iser revine la subiectele pe care le îndrăgea, la oamenii din Dobrogea, ajuns deja la maturitate în pictură. Lucrarea „Barbu Lăutaru” face parte probabil din această fază de creaţie, de după întoarcerea de la Paris, unde fusese preocupat îndeosebi de tipurile dansatoarei, clovnilor şi saltimbancilor, tematica sa înscriindu-se în spiritul epocii, alături de opera pe aceeaşi temă a lui Picasso. Arlechinii apar în picturile sale purtând lăute sau mandoline, cu expresii triste şi deznădăjduite, în culisele spectacolului în care sunt siliţi să poarte masca veseliei. Impresiile din lumea circului sunt continuate apoi în portretele de odalisce şi turci însoţiţi de instrumente muzicale, care fără să aibă însă acel amestec de tragic şi comic al comedianţilor parizieni, păstrează aceeaşi oboseală şi supunere în faţa condiţiei lor, ascunse sub o expresie impenetrabilă. „Barbu Lăutaru” se înscrie în aceeaşi galerie de figuri orientale, înţelese în aspectele profunde ale personalităţii lor.

References

BUSUIOCEANU, Al., ‘‘Iser’’, Ramuri, Craiova, 1930 COMARNESCU, Petru, ‘‘Iosif Iser’’, Bucureşti, 1965 CRăCIUN, Eugen, ‘‘Iser’’, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1945 FRUNZETTI, Ion, Căminul artei – Petraşcu, ‘‘Iser’’, în Vremea, 9 ian 1944, p. 109 JIANU, Ionel, ‘‘Iosif Iser’’, Bucureşti, 1957 MIHALACHE, Marin, ‘‘Iosif Iser’’, Bucureşti, 1968 PAVEL, Amelia, ‘‘Pictori evrei din România’’, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996 PăULEANU, Doina, ‘‘Pictori români la Balcic’’, Monitorul oficial, Bucureşti, 2008

Dimensions

height 62 cm, custom 50,5 x62

Description

ulei pe pânză, semnat și datat dreapta jos, cu negru, ISER, (19)39


ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.