Fotografije parcele su informativne i indikativne te ne mogu pružiti vrlo detaljan prikaz objekta iz svih kutova. Preporučujemo pažljiv fizički pregled parcele prije licitiranja.
Fotografije parcele su informativne i indikativne te ne mogu pružiti vrlo detaljan prikaz objekta iz svih kutova. Preporučujemo pažljiv fizički pregled parcele prije licitiranja.
Prima etapă a instruirii artistice a lui Tonitza s-a petrecut în cadrul Şcolii ieşene de Belle Arte, începând din anul 1902, însă abia din anul al patrulea, când urmează clasa de „natură vie”, devine cu adevărat pasionat de meşteşug. Mai târziu descrie cei cinci ani petrecuți acolo ca pe o irosire, comparându-i cu experienţa şcolii din München, unde a cunoscut modelul unei şcoli de artă organizate.
Admis în cadrul Academiei de Arte, la clasa lui Hugo Von Habermann, artist afiliat mişcării secesioniste, Tonitza este impresionat de relaţia de prietenie pe care o leagă cu profesorul său. Cunoaşterea capodoperelor din arta trecutului devine, în perioada petrecută la München, “învăţătura lui supremă”. Frecventează bibliotecile, muzeele, galeriile şi mai ales Altere Pinakothek, unde este fascinat de pânzele lui Rembrandt, Tizian, Dürer, Correggio, Holbein şi Rubens. Vizitează totodată şi expoziţiile celor două tabere, academistă şi secesionistă, dar este dezamăgit de inactualitatea şi nepăsarea faţă de implicarea socială a artei pictorilor academişti münchenezi. Picturii secesionismului îi reproşa idilismul, falsificarea vieţii reale a oamenilor din popor şi lipsa de combativitate, însă putea recunoaşte, printre lucrările din expoziţii, unele interesante.
Lucrările lui Tonitza din această perioadă reflectă deprinderea unor norme ale picturii academiste, în câteva portrete tratate minuţios, lucrate sub influenţa lui Habermann. Disciplina academică o respecta însă cu dificultate, fiind îndepărtată de spiritul său spontan şi liber. În 1909 părăseşte definitiv cursurile Academiei regale bavareze, pornind într-o călătorie care îl poartă prin Italia şi se încheie la Paris. Odată ajuns aici, Tonitza refuză să mai urmeze o şcoala propriu-zisă, alegând să studieze singur; frecventează diverse cursuri şi ateliere de artişti, vizitează muzee, dar mai ales pictează în aer liber, cutreierând malurile Senei, împrejurimile Parisului şi satele învecinate. Era, în acea perioadă, după cum mărturiseşte, “impresionist”, străduindu-se să picteze atmosfera, până atunci când îi devine limpede că natura care îl preocupă mai mult este cea umană. În 1911 ia sfârşit perioada sa pariziană, odată cu întoarcerea sa definitivă în ţară.
Un alt moment important al formării sale artistice a fost întâlnirea cu pictorul Luchian, pe care îl cunoaşte în 1913 şi care îi devine îndrumător şi profesor. Afinităţile pe care le simţise încă de la început cu Luchian se manifestă pe planul concepţiei şi premiselor artistice, cei doi împărtăşind dragostea pentru om şi solidaritatea cu cei aflaţi în suferinţă, dar şi pe planul temelor şi subiectelor predilecte. Cunoaşterea creaţiei lui Luchian, petrecută în anii de maturitate, când deja se realizase ca grafician, au avut efectul de a-l orienta pe Tonitza către pictură, asupra căreia se apleacă cu mai multă dedicare, începând din 1922. Se străduise să îi vadă lucrările în muzee şi colecţii mai mult sau mai puţin accesibile, le cunoştea şi le studiase pe cele mai reprezentative dintre ele, pentru ca influenţa lor să se manifeste în opera sa în perioada şederii la Vălenii de Munte (1921-1924).
Concepţia lui Tonitza despre raportul dintre natură şi pictură îşi află originea în interpretarea lui Luchian, pentru care pictorul trebuia să lucreze în spiritul naturii, iar nu să o imite sau să o copieze. Tonitza consideră reprezentarea naturii o dominare a sa, în timp ce reproducerea – doar un mijloc de a rămâne în sclavia naturii. Astfel, artistul caută să impună naturii stări ale sufletului său, fără a se mulţumi doar cu analiza cromatică a motivului şi fără a încerca să evadeze prin aceasta din realităţile zilei. Pentru un artist care îşi dedică aproape întreaga operă crezului său umanist, natura statică, gen mai rar abordat, constituie un prilej de afirmare a unei atitudini, de etalare a unui sentiment, care participă la crearea atmosferei tabloului. Este prin intermediul culorii, că sentimentele sunt exprimate variat, oglindind simţirea dominantă, care se află la baza imaginii.
În legătură cu limbajul culorilor, Tonitza crede că acestea pot să „cânte”, să „plângă”, să se „orchestreze reciproc”, pot să „ilustreze o revoltă” sau exprima „un tremur sufletesc”, prin armoniile ei, care pot fi „triste sau solemne”. Însă pictorul este întotdeauna cel care aduce la viaţă materialul mort care este culoarea, făcând-o să vorbească nesfârşite trăiri sufleteşti. În naturile statice, Tonitza vede un exerciţiu de exprimare prin cromatică şi compoziţie, a cărui reuşită constă în studiul îndelung şi profund al naturii.
„Natură statică cu fructe” este unul dintre exerciţiile împlinite ale lui Tonitza, în care mijloacele de expresie plastică întâlnesc intenţia ce se află la baza picturii, aceea de a lăsa culorile însufleţite să grăiască direct despre sentimentele care îl animă. Un dialog viu se stabileşte între nuanţele fragede ale fructelor, care umplu din abundenţă planul imaginii şi întunericul fundalului, care reapare în primul plan, în ciorchinii de struguri negri. Compoziţia bazată pe simetrie inspiră stabilitate şi echilibru, aşezând în centru gutuia, cu galbenul său solar, triumfător asupra obscurităţii din planul secund.
Pictura este o variantă a unei alte naturi statice din colecţia dr. Iosif Dona – acum clasată în categoria Tezaur a Patrimoniului naţional cultural – datată 1925, ceea ce justifică o datare a lucrării prezente în preajma acestui an, adică în plină perioadă a maturităţii sale creatoare. „Natură statică cu fructe” provine din colecţia Dorinei Munteanu, care menţiona opera deţinută în volumul său, „Mărturisiri şi reflecţii ale unui colecţionar de artă”, apărută în 1990, la Bucureşti:
„În colecţia mea am o natură moartă de Tonitza, cu struguri, mere, pere, gutui, o variantă a celei care se află în colecţia I. Dona, într-o cromatică strălucitoare de lumină, ce te farmecă prin contrastul culorilor vii: roşul rubiniu al merelor, subliniat de negrul strugurilor, de verdele perelor, de galbenul gutuii care domină maiestuoasă întreg ansamblul, prins în întregime, într-o gamă ce încântă ochiul. Întreaga compoziţie depăşeşte prin măiestrie tehnică şi aşezarea în pagină însăşi natura care a inspirat pe artist.” (C.C.)
Literatura
‘‘Nicolae Tonitza’’, catalog de expoziţie, text de Georgeta Peleanu, Bucureşti, 1964
BREZIANU, Barbu, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986
COMARNESCU, Petru, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962
ŞORBAN, Raul, ‘‘Nicolae Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965
TONITZA, Nicolae, „Scrieri despre artă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1964
Dimenzije
width 40 cm, height 30 cm
Opis
ulei pe carton, semnat dreapta sus, cu brun, Tonitza
Informacije o istraživanju
Opera este menționată în catalogul Expoziției Retrospective “Nicolae Tonitza”, Muzeul de Artă al R.P.R., 1964, drept variantă a naturii statice din col. Dona de la cat. 77, colecția Ferdinand Alexandrescu
Opera este reprodusă, menționată și descrisă în cartea “Mărturisiri și reflecții ale unui colecționar de artă”, Dorina Munteanu, București, 1990
DODATNE INFORMACIJE
Za pojašnjenja u vezi s postupkom licitiranja, troškovima kupnje, uvjetima jamstva, plaćanja i preuzimanja osvojenog lota preporučujemo da pažljivo pročitate/ponovno pročitate Pravilnik o licitiranju.
Prima etapă a instruirii artistice a lui Tonitza s-a petrecut în cadrul Şcolii ieşene de Belle Arte, începând din anul 1902, însă abia din anul al patrulea, când urmează clasa de „natură vie”, devine cu adevărat pasionat de meşteşug. Mai târziu descrie cei cinci ani petrecuți acolo ca pe o irosire, comparându-i cu experienţa şcolii din München, unde a cunoscut modelul unei şcoli de artă organizate.
Admis în cadrul Academiei de Arte, la clasa lui Hugo Von Habermann, artist afiliat mişcării secesioniste, Tonitza este impresionat de relaţia de prietenie pe care o leagă cu profesorul său. Cunoaşterea capodoperelor din arta trecutului devine, în perioada petrecută la München, “învăţătura lui supremă”. Frecventează bibliotecile, muzeele, galeriile şi mai ales Altere Pinakothek, unde este fascinat de pânzele lui Rembrandt, Tizian, Dürer, Correggio, Holbein şi Rubens. Vizitează totodată şi expoziţiile celor două tabere, academistă şi secesionistă, dar este dezamăgit de inactualitatea şi nepăsarea faţă de implicarea socială a artei pictorilor academişti münchenezi. Picturii secesionismului îi reproşa idilismul, falsificarea vieţii reale a oamenilor din popor şi lipsa de combativitate, însă putea recunoaşte, printre lucrările din expoziţii, unele interesante.
Lucrările lui Tonitza din această perioadă reflectă deprinderea unor norme ale picturii academiste, în câteva portrete tratate minuţios, lucrate sub influenţa lui Habermann. Disciplina academică o respecta însă cu dificultate, fiind îndepărtată de spiritul său spontan şi liber. În 1909 părăseşte definitiv cursurile Academiei regale bavareze, pornind într-o călătorie care îl poartă prin Italia şi se încheie la Paris. Odată ajuns aici, Tonitza refuză să mai urmeze o şcoala propriu-zisă, alegând să studieze singur; frecventează diverse cursuri şi ateliere de artişti, vizitează muzee, dar mai ales pictează în aer liber, cutreierând malurile Senei, împrejurimile Parisului şi satele învecinate. Era, în acea perioadă, după cum mărturiseşte, “impresionist”, străduindu-se să picteze atmosfera, până atunci când îi devine limpede că natura care îl preocupă mai mult este cea umană. În 1911 ia sfârşit perioada sa pariziană, odată cu întoarcerea sa definitivă în ţară.
Un alt moment important al formării sale artistice a fost întâlnirea cu pictorul Luchian, pe care îl cunoaşte în 1913 şi care îi devine îndrumător şi profesor. Afinităţile pe care le simţise încă de la început cu Luchian se manifestă pe planul concepţiei şi premiselor artistice, cei doi împărtăşind dragostea pentru om şi solidaritatea cu cei aflaţi în suferinţă, dar şi pe planul temelor şi subiectelor predilecte. Cunoaşterea creaţiei lui Luchian, petrecută în anii de maturitate, când deja se realizase ca grafician, au avut efectul de a-l orienta pe Tonitza către pictură, asupra căreia se apleacă cu mai multă dedicare, începând din 1922. Se străduise să îi vadă lucrările în muzee şi colecţii mai mult sau mai puţin accesibile, le cunoştea şi le studiase pe cele mai reprezentative dintre ele, pentru ca influenţa lor să se manifeste în opera sa în perioada şederii la Vălenii de Munte (1921-1924).
Concepţia lui Tonitza despre raportul dintre natură şi pictură îşi află originea în interpretarea lui Luchian, pentru care pictorul trebuia să lucreze în spiritul naturii, iar nu să o imite sau să o copieze. Tonitza consideră reprezentarea naturii o dominare a sa, în timp ce reproducerea – doar un mijloc de a rămâne în sclavia naturii. Astfel, artistul caută să impună naturii stări ale sufletului său, fără a se mulţumi doar cu analiza cromatică a motivului şi fără a încerca să evadeze prin aceasta din realităţile zilei. Pentru un artist care îşi dedică aproape întreaga operă crezului său umanist, natura statică, gen mai rar abordat, constituie un prilej de afirmare a unei atitudini, de etalare a unui sentiment, care participă la crearea atmosferei tabloului. Este prin intermediul culorii, că sentimentele sunt exprimate variat, oglindind simţirea dominantă, care se află la baza imaginii.
În legătură cu limbajul culorilor, Tonitza crede că acestea pot să „cânte”, să „plângă”, să se „orchestreze reciproc”, pot să „ilustreze o revoltă” sau exprima „un tremur sufletesc”, prin armoniile ei, care pot fi „triste sau solemne”. Însă pictorul este întotdeauna cel care aduce la viaţă materialul mort care este culoarea, făcând-o să vorbească nesfârşite trăiri sufleteşti. În naturile statice, Tonitza vede un exerciţiu de exprimare prin cromatică şi compoziţie, a cărui reuşită constă în studiul îndelung şi profund al naturii.
„Natură statică cu fructe” este unul dintre exerciţiile împlinite ale lui Tonitza, în care mijloacele de expresie plastică întâlnesc intenţia ce se află la baza picturii, aceea de a lăsa culorile însufleţite să grăiască direct despre sentimentele care îl animă. Un dialog viu se stabileşte între nuanţele fragede ale fructelor, care umplu din abundenţă planul imaginii şi întunericul fundalului, care reapare în primul plan, în ciorchinii de struguri negri. Compoziţia bazată pe simetrie inspiră stabilitate şi echilibru, aşezând în centru gutuia, cu galbenul său solar, triumfător asupra obscurităţii din planul secund.
Pictura este o variantă a unei alte naturi statice din colecţia dr. Iosif Dona – acum clasată în categoria Tezaur a Patrimoniului naţional cultural – datată 1925, ceea ce justifică o datare a lucrării prezente în preajma acestui an, adică în plină perioadă a maturităţii sale creatoare. „Natură statică cu fructe” provine din colecţia Dorinei Munteanu, care menţiona opera deţinută în volumul său, „Mărturisiri şi reflecţii ale unui colecţionar de artă”, apărută în 1990, la Bucureşti:
„În colecţia mea am o natură moartă de Tonitza, cu struguri, mere, pere, gutui, o variantă a celei care se află în colecţia I. Dona, într-o cromatică strălucitoare de lumină, ce te farmecă prin contrastul culorilor vii: roşul rubiniu al merelor, subliniat de negrul strugurilor, de verdele perelor, de galbenul gutuii care domină maiestuoasă întreg ansamblul, prins în întregime, într-o gamă ce încântă ochiul. Întreaga compoziţie depăşeşte prin măiestrie tehnică şi aşezarea în pagină însăşi natura care a inspirat pe artist.” (C.C.)
DODATNE INFORMACIJE
Za pojašnjenja u vezi s postupkom licitiranja, troškovima kupnje, uvjetima jamstva, plaćanja i preuzimanja osvojenog lota preporučujemo da pažljivo pročitate/ponovno pročitate Pravilnik o licitiranju.
‘‘Nicolae Tonitza’’, catalog de expoziţie, text de Georgeta Peleanu, Bucureşti, 1964
BREZIANU, Barbu, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986
COMARNESCU, Petru, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962
ŞORBAN, Raul, ‘‘Nicolae Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965
TONITZA, Nicolae, „Scrieri despre artă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1964
Dimenzije
width 40 cm, height 30 cm
Opis
ulei pe carton, semnat dreapta sus, cu brun, Tonitza
Informacije o istraživanju
Opera este menționată în catalogul Expoziției Retrospective “Nicolae Tonitza”, Muzeul de Artă al R.P.R., 1964, drept variantă a naturii statice din col. Dona de la cat. 77, colecția Ferdinand Alexandrescu
Opera este reprodusă, menționată și descrisă în cartea “Mărturisiri și reflecții ale unui colecționar de artă”, Dorina Munteanu, București, 1990
