100. Nud cu spatele [1928-1929]

„Pictorul Tonitza e poate cel mai interesant dintre artiștii noștrii plastici, absorbiți de conținutul sufletesc al operelor. Izbutind să rezolve câteva din problemele care-l obsedează de ani, domnia sa își pune mereu altele noi. Fantazia uimitoare a acestui artist îl ajută să-și înveșmânteze imaginile în tonuri ce vibrează de suave armonii interioare. D. Tonitza modelează după propriile-i viziuni lăuntrice, nelăsându-se tiranizat de formele reale, care rămân numai pretexte ce-și pierd individualitatea și se realizează într-o armonie expresivă. Câteodată, reflexiunea și echilibrul dau alt drum preocupărilor sale. Dar, de cele mai mult ori, d. Tonitza realizează o pictură nespus de liberă în care elementele grafice dispar în densitatea împerecherilor coloristice, în acorduri grațioase și ușor senzuale pe care paleta domniei sale le însuflețește”. Acestea erau gândurile pe care marele critic al interbelicului, H. Blazian, le enunța atât la adresa expozițiilor Tonitza(Grupul celor Patru; Expoziția personală) din 1929, cât și artei în general practicate de unul dintre cei mai “interesanți” pictori. Sfârșitul anilor ’20 îl găseau pe Nicolae Tonitza într-una dintre cele mai prolifice perioade ale carierei, în care atât starea materială, cât și cea fizică îl ajutau să lucreze nestingherit, fapt relevat de multitudinea de opere plastice și publicistice realizate, dar și de calitatea lor aplaudată. O dată cu Expozițiile “Grupului celor Patru” Tonitza câștigase alături de colegii Șirato, Dimitrescu și Han un capital de valoarea, dar și un capital de colecționari, deci o stare financiară cât de cât stabilă. Anul 1929 a fost unul plin pentru maestrul bârlădean, având operele expuse timp de 2 luni, martie și aprilie, în sala Galeriei de Artă de pe Calea Victoriei nr. 83. Într-un număr total de 80 de lucrări, 30 prezentate la expoziția Grupului și restul de 50 (“Studii”, așa cum îi plăcea să le intitulează) la personală, Tonitza aborda temele ce îi transformau creația într-un reper al modernității românești: nuduri, peisaje din Mangalia, portrete de copii și câteva naturi moarte (vezi Barbu Brezianu, N. N. Tonitza, Editura Academiei, 1967, pag. 176-177). Compozițiile cu personaje în interior, portrete, dar mai ales nuduri sunt acele lucrări în care Blazian descoperea un fantezist al culorii. Fantezist era Tonitza și în viața reală, dar și în scrieri, relevante fiind “Cronicile fanteziste neliterate”(1926) sau ”Cronica fantezistă” (rubrică constantă în “Adevărul”, în anii 1928-1929), dar și rândurile exprimate de Ecaterina Tonitza despre soțul ei, după 1940: “Fantezist la culme, a abuzat și cu noi în sensul acesta, încât ajunsesem ca de multe ori să nu-l mai credem” (Ionel Jianu, “Tonitza”, Ed. Căminul Artei, 1945, pag. 23). Însă această fantezie era produsul unei munci fără oprire, așa cum o propovăduia Tonitza și în propriile scrieri, dar și în momentele în care a încercat să profeseze. Din “Note despre pictură”, publicație cu scrieri culese postum, apărută în 1947, Tonitza ni se relevă drept teoretician al practicilor picturale, descriind în amănunt tehnici și metode, genuri și teme. Astfel descoperim un Tonitza aplecat profund asupra studiului, criticii și autocriticii, însă acest lucru nu ne surprinde, el fiind unul dintre cei mai exigenți artiști pe care i-a cunoscut atât pictura, cât și critica artistică interbelică. Revenind la pictură, la perioada care vizează “Nudul cu spatele”, întâlnim în rândul operelor create în anii 1928-1929 o aplecare mult mai fundamentată a lui Tonitza față de decorativ și efectele plastice direct implicate. Chiar dacă nudurile nu sunt neaparat cele mai evidente opere în care apar aceste efecte picturale, ele transpar în această categorie prin laturile compoziționale. Desenul este cel care coordonează universul pictural conceput de Tonitza în cei 30 de ani de carieră “căci, mai presus de toate, el va rămâne un desenator, culoarea fiind aplicată înăuntrul contururilor precis trasate, ca o materie care umple spațiul dintre hotarele liniilor și nicidecum ca un element de sine stătător, care construiește formele” (Ionel Jianu). Astfel înțelegem libertatea pe care o capătă paleta de culori pe pânzele pictorului, libertate exprimată tocmai prin acea “suavă armonie interioară” amintită de H. Blazian. La toate aceste remarci legate de structura inițială a unei compoziții cu nud trebuie adăugat și faptul că nudul reprezenta pentru Tonitza cea mai intensă încercare pusă asupra conștiinței estetice a unui artist: “…a ști să desenezi - e o meserie, a ști să exprimi o undă emotivă – e artă”. Pictarea în sine a nudului, ocazia de a-și testa forțele cu motivul ce i se relevă, devine scopul primordial al artei, amintind de maniera în care și Pallady vedea nudul, fără o implicare emoțională, ci una estetică, filosofică chiar. Răspunsul pe care ni-l oferă penelul lui Tonitza s-a materializat în nudurile care, începând cu 1926, devin punct pictural culminant. În “Nud cu spatele”, al cărui model a fost probabil una dintre tinerele sale fiice, Tonitza compune ajutându-se doar de virtuozitatea desenului și de măiestria paletei de culori. Spațialitatea este cea care impresionează, fiind modelată fără ajutorul elementelor de construire a perspectivei și volumetriei, ci doar din tonalități diferite. Așadar, îl întâlnim pe Tonitza colorist, desenul fiind “minimalizat” la calitățile voluptoase ale linie de contur. Pictarea modelului din spate, tipică de altfel, era cauzată tocmai de calitățile anatomice, netezimea, plasticitatea și transparența carnației fiind surprinse afectiv de Tonitza. Dacă în nudul de față nu surprinde paleta, în care regăsim acea parcimonie cromatică, limitarea la acel ocre jaune clair în diverse nuanțări este cea care aprofundează pictarea carnației. Finalmente, opera impresionează prin îmbinarea unei ingenuități juvenile cu o virtuală senzualitate, transpuse de Tonitza prin capacitatea acestuia de a intui nevăzutul și atmosfera. (I.P.)

Literatura

BREZIANU, Barbu, ”N.N.Tonitza”, Ed. Academiei, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “N.N.Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru, “N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962 JIANU, Ionel, “Tonitza”, Ed. Căminul Artei, București, 1945 ȘORBAN, Raoul, “Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1973

Opis

ulei pe carton, semnat dreapta sus, cu negru, Tonitza

Informacije o istraživanju

Proveniență: importantă colecție privată bucureșteană. Opera a participat la Expoziția Personală N.N.Tonitza, Galeriile de Artă, Calea Victoriei nr. 83, București, 1-30 aprilie 1929 și este reprodusă ca atare în revista “Adevărul Literar și Artistic”, 7 aprilie 1929, pag. 3.

Izlasci

1928-1929

DODATNE INFORMACIJE

Za pojašnjenja u vezi s postupkom licitiranja, troškovima kupnje, uvjetima jamstva, plaćanja i preuzimanja osvojenog lota preporučujemo da pažljivo pročitate/ponovno pročitate Pravilnik o licitiranju.

Za dodatne informacije o lotu i aukciji kontaktirajte Odjel umjetničkih savjetnika.